Cei care au fost ocupati pe 5 iunie si n-au apucat sa frunzareasca un televizor, un aparat de radio sau macar un Internet, e bine sa stie ca omenirea a sarbatorit, de la vladica la opinca, Ziua Internationala a Mediului.
La naiba, in traducerea Irinei Margareta Nistor, dar zilele astea internationale au ajuns mai dese decit onomasticile sfintilor din calendarul ortodox! Avem Ziua Internationala a Bolnavilor, Ziua Internationala a WC-urilor, Ziua Internationala a Stratului de Ozon si parca vad ca maine-poimaine ne trinteste ONU si o Zi Internationala a Legumelor Zarzavaturilor, zi in care politicienii ar promova consumul excesiv de dovlecei, morcovi si varza de Bruxelles, ar gati vegetarian si ar merge prin piete pentru a-si umple portbagajele cu patrunjel si leustean pentru sotii.
Cu ocazia Zilei Mediului, lucrurile au stat altfel. Prim-ministrul Tariceanu a venit pe la Guvern la bordul unei superbe cursiere, ministrul Sanatatii, Eugen Nicolaescu, a ajuns per pedes la minister, iar ministrul Mediului si Dezvoltarii Durabile, Attila Korodi, s-a suit in sa pentru a da la pedale vreo zece kilometri prin Bucuresti in cadrul unei ciclomanifestatii, cu scopul de a face propaganda mersului romanilor pe bicicleta. Dar nimeni nu se deranjeaza sa dea o lege care se oblige pe cei care polueaza apa si solul sa-si monteze separatoare de grasimi. Nu e ca si cum am fi de 11 ani in Uniunea Europeana.
Am pedalat alaturi de ministrul Korodi si pot sa spun cu mina pe ghidon ca am avut niste experiente de-a dreptul halucinogene: cele citeva basculante cu furnal in coada, Daciile de epoca care n-au ajuns inca sa se metamorfozeze in autoturisme prin programul „Rabla“ sint motive suficiente sa umbli prin Bucuresti cuplat la tubul de oxigen.
La riscurile de gazare cu fum de esapament de Roman Diesel din 1978, care ucide cite un copac la fiecare schimbare dintr-a intiia intr-a doua, se adauga alte citeva mari pericole publice: diavolii galbeni, taranii soselelor si tutele cu masini de firma.
Poate ca unii dintre voi nu sinteti convinsi ca aceste categorii socio-profesionale merita osteneala unui perdaf si ca politicienii ne consuma neuronii mai abitir decit oricare altii. Uneori, ma indoiesc de asta. Incercati o anamneza sumara si numarati zilele cind un taximetrist v-a taiat fata, v-a luat oglinda din zbor sau v-a injurat de mama pentru ca v-ati oprit in fata unei zebre cu scopul – daca nu omenesc, macar regulamentar – de a lasa un amarit de pieton sa treaca strada.
Amintiti-va de taranii in jeep-uri albe, tapitate-n piele si cu prosoape roz antiperspirante asezate pe tetiere, care v-au claxonat pina la implozia creierului pentru a-i lasa sa parcurga cu un milion pe ora cei zece metri care-i desparteau de culoarea rosie a semaforului. Ginditi-va la tutele cu masini de firma, care gonesc cu viteza luminii catre meeting-uri si care nu s-au uitat in viata lor in retrovizoare decit pentru machiajul sumar de dinaintea intrevederii cu managerii.
Pedalind prin Bucuresti, chiar si intr-un mars ciclist organizat, cu motocicleta Politiei alaturi, m-am simtit ca un urs impaiat, purtat pe strazile unui oras infect, populat de animale urbane, capabile sa ucida pentru a cistiga un sfert de ora de neant. Asa ca dupa aceasta experienta sint deja ferm convins ca ar trebui sa serbam si o Zi a Biciclistului Necunoscut, acest erou urban care-si sacrifica plaminii pentru a-i salva de la astm pe copiii nostri; un martir care, precum glorioasa cavalerie poloneza, iese zilnic calare pentru a sarja impotriva masinii de razboi a taximetristilor, taranilor cu masini puternice si a vacilor rutiere.